Un studiu pe 75 de meteoriți arată că rocile spațiale nu „ard”, ci se topesc și se fragmentează în șapte etape

Peter Jenniskens (SETI Institute, afiliat și cu NASA Ames Research Center) a condus un studiu care a analizat date video și fotografice de la 75 de căderi de meteoriți documentate, urmărind unghiul de intrare, viteza de rotație și rata de pierdere de masă a fiecărei roci. Rezultatele au fost publicate în revista științifică Meteoritics & Planetary Science.

Echipa a identificat șapte etape distincte în viața unei roci care cade prin atmosferă: intrarea în atmosferă fără efecte vizibile; începutul luminozității (ablația incipientă); creșterea luminozității odată cu formarea bolidului („fireball”); luminozitate maximă însoțită de topire; începutul fragmentării frontale a rocii; fragmentarea în partea din spate; și, în final, continuarea topirii și fragmentării până la stingerea luminozității, urmată de cădere liberă și formarea crustei de fuziune pe fragmentele rămase.

Concluzia centrală a studiului contrazice ideea intuitivă că meteoriții „ard” pierzând masă prin evaporare la căldură. Datele arată că topirea materialului de la suprafață, urmată de fragmentare pe măsură ce presiunea aerodinamică crește, sunt mecanismele care determină cât de repede o rocă își pierde masa, încetinește și — dacă supraviețuiește — ajunge pe sol. Fragmentarea începe la presiuni mult mai mici decât rezistența mecanică măsurată a meteoriților, ceea ce explică de ce multe roci se sparg în bucăți mult înainte să atingă solul.

Echipa a verificat modelul și pe cazul asteroidului de circa 20 de metri diametru care a explodat deasupra orașului Celeabinsk, Rusia, la 15 februarie 2013, la aproximativ 30 km altitudine — un eveniment care a rănit circa 1.500 de persoane, majoritatea de la unde de șoc și cioburi de geam. Conform cercetătorilor, obiectul a trecut prin aceleași șapte etape identificate în studiu.