Lângă Iași, arheologii au dezgropat cel mai mare cuptor de olărie cucutenian cunoscut: 7,5 metri pătrați de vatră, 12 metri cubi, acum 6.000 de ani. Studiul, publicat în Antiquity, e semnat integral de cercetători români

📄 Articolul original, tradus integral

„The Ursoaia Kiln (north-eastern Romania): a benchmark for Chalcolithic specialised pottery production” — Antiquity (Cambridge University Press), Project Gallery, First View, pp. 1–10 · Diana Măriuca Vornicu, Felix-Adrian Tencariu, Andrei Asăndulesei, Ana Drob, Radu-Gabriel Pîrnău, Maria-Cristina Ciobanu, Adina Amăriuței, Analisa Ariton, Radu-Alexandru Brunchi, Bogdan-Ștefan Novac, Cristin Groapă · 9 septembrie 2026. Titlul în română: „Cuptorul de la Ursoaia (nord-estul României): un reper pentru producția specializată de ceramică în Calcolitic”. Lucrare cu acces liber, licență CC BY 4.0. Rezumatul original: „Săpat în 2025 la Ursoaia, în nord-estul României, un cuptor calcolitic (mileniile V–IV î.Hr.) cu două camere stabilește un nou reper pentru pirotehnologia preistorică. Suprafața sa mare de lucru depășește exemplele cunoscute cucuteniene–tripoliene și majoritatea celor calcolitice din Eurasia, sugerând o intensificare a producției de ceramică și o trecere timpurie spre specializarea meșteșugului în sud-estul Europei.” Originalul, în engleză →

CONTEXT. Cuptoarele de olărie întruchipează cunoașterea pirotehnică preistorică și energia socială necesară producției meșteșugărești. Din mileniul VII până în mileniul IV î.Hr., în timp ce în Asia de Sud-Vest se găsesc exemple numeroase și diverse ca tip (Padovani 2023), frecvența cuptoarelor scade spre vest de-a lungul coridoarelor principale ale expansiunii neolitice și ale rețelelor calcolitice de schimb de cunoștințe care i-au urmat. În Anatolia, în Egeea și în Balcani, cuptoarele sunt rar documentate, ceea ce poate reflecta lacune ale cercetării, identificări greșite sau folosirea unor metode de ardere mai simple. Dimpotrivă, lumea Cucuteni–Tripolie (astăzi estul României, Republica Moldova și Ucraina; de la mijlocul mileniului V până în primul sfert al mileniului IV î.Hr.) prezintă o frecvență mai mare de instalații variate, de la structuri cu tiraj descendent la cuptoare cu două camere și tiraj ascendent (Tencariu 2015). Între ele, cuptorul de la Ursoaia iese în evidență ca cel mai mare exemplu documentat cu certitudine al tradiției acestui tip de cuptor. Dimensiunea și contextul lui indică o intensificare a producției și invită la o discuție despre specializarea meșteșugului în preistorie.

SITUL ȘI DESCOPERIREA. Așezarea calcolitică de la Ursoaia (județul Iași, nord-estul României) se află pe un vârf de deal din Câmpia Moldovei, la confluența pâraielor Ursoaia și Roșior (figura 1A). Măsurătoarea magnetometrică din 2024 a scos la iveală o așezare de aproape 8 hectare, mărginită de un șanț și cuprinzând aproximativ 60 de locuințe arse, în grupuri mici, numeroase gropi și cel puțin opt cuptoare (figura 1B).

Atât planul așezării, cât și ceramica abundentă, decorată, sunt caracteristice fazei Cucuteni B1 / Tripolie BII–CI (începutul mileniului IV î.Hr.), o încadrare cronologică susținută și de datele radiocarbon. O anomalie magnetică dipolară (de până la 22 nT; figura 1B), imediat lângă șanț, a fost interpretată ca instalație de ardere. Săpătura țintită a expus un cuptor cu două camere și tiraj ascendent, impresionant și bine păstrat (figurile 2, 3 și 4; vezi și materialul suplimentar online).

Cuptorul a fost așezat în panta interioară a șanțului, profitând de stabilitatea ei, de adăpostul natural față de vânt și de posibilitatea unui acces controlat. Camera inferioară, îngropată, de aproximativ 3,10 × 2,40 m, susține o suprafață de lucru de peste 7 m² și are patru canale longitudinale de foc, despărțite de trei suporți masivi. Acești suporți au fost ciopliți din lutul steril în timpul pregătirii gropii, apoi modelați și nivelați cu un strat suplimentar de lut (figurile 3 și 4E–F). Un prag periferic continuu a fost de asemenea rezervat din lutul primar și nivelat la înălțimea suporților centrali. Împreună, pragul și suporții purtau o platformă detașabilă din plăci modulare, care despărțea camera inferioară de camera superioară de ardere și susținea vasele. Plăcile, de aproximativ 0,60 × 0,35 × 0,08 m, cu colțuri ușor rotunjite și secțiune trapezoidală, acopereau canalele formând un grătar permeabil (figura 4A–C).

Dispunerea canalelor largi, a suporților robuști și a plăcilor modulare ar fi favorizat o distribuție relativ uniformă a căldurii și ar fi redus stresul termic. Camera inferioară funcționa ca un coridor controlat de gaze fierbinți, dirijând tirajul pe sub plăci înainte ca gazele să urce în camera superioară de ardere. La cuptoarele cu tiraj ascendent, înălțimea contează: distanța verticală dintre gura de foc și gura de sus creează efectul de coș care trage aerul prin sistem. Pe această bază, și ținând cont de structura păstrată și de fragmentele de boltă, înălțimea totală e estimată cu prudență la circa 2,2–2,5 m, ceea ce dă un volum al camerei superioare de aproximativ 12 m³. Pre-vatra puțin adâncă (figura 4D) arată că se lucra din șanțul alăturat, care fusese umplut până la nivelul cuptorului. Acest proiect (figura 5) asigura o capacitate mare de încărcare și un control precis al tirajului prin rosturile dintre plăci, permițând totodată înlocuirea ușoară a componentelor. Petice de lutuire secundară și îngroșări locale ale podelei de lut, ale pereților și ale suporților indică întreținere de-a lungul mai multor cicluri de ardere.

Patru datări radiocarbon obținute pe resturi de faună asociate cuptorului (tabelul 1) indică folosirea lui în a doua jumătate a secolului al XL-lea și în secolul al XXXIX-lea î.Hr. Rezultatul se potrivește cu decorul ceramicii de pe sit (figura 6A) și cu datele publicate pentru faza Cucuteni B1 / Tripolie BII–CI (Müller et al. 2025). Față de cronologia absolută a altor cuptoare Cucuteni–Tripolie, structura de la Ursoaia e puțin mai tânără decât cele de la Maidanetske și Stolniceni I, dar mai veche decât cele de la Talianki și Dobrovody (vezi Müller et al. 2025 pentru datele radiocarbon).

[Tabelul 1, datări radiocarbon calibrate cu OxCal v.4.4, redat în text.] Poz-197933, fundul șanțului, 5050 ± 35 BP, 3956–3715 î.Hr. calibrat (95,4 %). Poz-197934, strat din șanț asociat folosirii cuptorului, 5080 ± 35 BP, 3963–3792 î.Hr. Poz-198001, canalul cuptorului, după folosire, 5040 ± 35 BP, 3953–3713 î.Hr. Poz-198002, canalul cuptorului, după folosire, 4980 ± 35 BP, 3934–3651 î.Hr.

Observațiile asupra căptușelii cuptorului, ale plăcilor de podea și ale cioburilor asociate, făcute la microscopul electronic cu baleiaj cu spectroscopie de raze X cu dispersie de energie (SEM–EDX), oferă indicatori calitativi ai unor cicluri repetate de ardere la temperatură înaltă (figura 6B), nu măsurători precise de temperatură. Plăcile complet oxidate, cu degresant vegetal, fără vitrifiere, sunt compatibile cu o expunere la aproximativ 800–900 °C. Vitrifierea incipientă de pe fragmentele de boltă și zonele sticloase de pe suporți pot reflecta vârfuri locale de 950–1100 °C, deși variația materiei prime, durata arderii și condițiile atmosferice locale pot influența aceste estimări. Acest contrast între plăcile de podea, suporți și fragmentele de boltă sugerează o expunere la căldură neuniformă, dar controlată, într-un sistem mare cu tiraj ascendent. Observațiile sunt în linii mari consecvente cu intervalul de vitrifiere înregistrat pe fragmentele ceramice și susțin un model de funcționare bazat pe cicluri lungi și constante: preîncălzire, încărcare în etape, menținere prelungită și răcire controlată.

POZIȚIA ÎN TRADIȚIILE DE ARDERE CUCUTENI–TRIPOLIE ȘI DINCOLO DE ELE. Aria Cucuteni–Tripolie oferă cea mai coerentă secvență europeană pentru apariția cuptoarelor și pentru standardizarea lor spre instalații fixe, care despart spațiul de combustie de cel de ardere ca să stabilizeze temperatura și atmosfera. După experimente timpurii cu instalații cu tiraj orizontal (de exemplu Ariușd, Dumești; Tencariu 2015), orizontul Cucuteni B / Tripolie BII–CI e dominat de cuptoare standardizate cu două camere și tiraj ascendent. În acest corpus, instalația de la Ursoaia e în același timp familiară și excepțională. Folosind estimările publicate ale suprafețelor de ardere/lucru, majoritatea exemplelor Cucuteni–Tripolie se grupează în jurul a 2–4 m² (de exemplu Maidanetske, Talianki, Nebelivka; Korvin-Piotrovskiy et al. 2016); chiar și cel mai mare exemplu publicat, Stolniceni I, e doar puțin peste acest interval (4,6–4,8 m²; Țerna et al. 2019). Cuptorul de la Ursoaia se desprinde așadar, stabilind o nouă limită superioară pentru instalațiile de ardere Cucuteni–Tripolie. Într-o perspectivă eurasiatică mai largă, baza de date cuprinzătoare a lui Padovani (2023) cu cuptoare din Calcoliticul timpuriu și mijlociu (mileniile VI–V î.Hr.) din Asia de Sud-Vest (n = 238) indică o suprafață medie a camerei de ardere de aproximativ 1,5–1,8 m². Suprafețele de lucru de peste 7 m² sunt rare și se limitează deocamdată la patru instalații: la Tell Abada, un cuptor cu tiraj vertical (Ubaid 1, mijlocul mileniului VI î.Hr.) și unul cu o singură cameră (faza de tranziție Choga Mami, prima jumătate a mileniului VI î.Hr.), amândouă de aproximativ 19,6 m²; la Tell Ziyada, cu tiraj orizontal (Ubaid 3, prima jumătate a mileniului V î.Hr.), de circa 8,0 m²; și la Yunus, cu o singură cameră (Halaf mijlociu–târziu, prima jumătate a mileniului VI î.Hr.), de 7,1 m² (Padovani 2023, tabelul suplimentar 1).

CONCLUZIE. Dimensiunea substanțială a suprafeței de lucru (aproximativ 7,5 m²), volumul estimat (în jur de 12 m³) și ingineria sofisticată a cuptorului de la Ursoaia reflectă o structură proiectată pentru folosire repetată, de mare capacitate. Citite ca indicatori calitativi de performanță, nu ca măsurători precise de temperatură, observațiile SEM–EDX susțin această interpretare, sugerând expunere repetată la condiții de ardere la temperatură înaltă. Cuptorul indică așadar un nivel de producție care probabil a depășit nevoile domestice, spre un model intensificat. Prezența mai multor cuptoare într-o așezare relativ mică subliniază și mai mult această posibilă schimbare în organizarea meșteșugului, deși caracterizarea definitivă a unui atelier „la nivel de comunitate” rămâne un subiect pentru cercetări viitoare. Cercetările țintite din așezare și din împrejurimile ei vor furniza datele necesare pentru a lămuri semnificația socio-economică a acestei pirotehnologii specializate.

MULȚUMIRI. Autorii îi mulțumesc primarului Ioan Stegariu pentru sprijinul acordat în timpul cercetărilor de teren. FINANȚARE. Lucrarea a fost susținută printr-un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării (CNCS-UEFISCDI, proiectul PN-IV-P1-PCE-2023-0040). Materialul suplimentar online e disponibil la https://doi.org/10.15184/aqy.2026.10428, fila „supplementary materials”.

REFERINȚE. Korvin-Piotrovskiy, A. et al. 2016, „Pottery kilns in Trypillian settlements”, în Müller, J. et al. (ed.), Trypillia megasites and European prehistory, 4100–3400 BCE, Routledge, pp. 221–252. Müller, J. et al. 2025, „Radiocarbon dating: Trypillia detailed chronology…”, în Hofmann, R. et al. (ed.), From Ros to Prut, vol. 2, Sidestone, pp. 299–374. Padovani, C. 2023, „Kilns and potters…”, Journal of Archaeological Science: Reports 52. Tencariu, F.A. 2015, Instalații de ardere a ceramicii în civilizațiile pre- și protoistorice de pe teritoriul României, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași. Țerna, S. et al. 2019, „The evolution of dual-chambered updraught kilns on the Cucuteni-Tripolye mega-sites in the 4th millennium BC: a view from Stolniceni”, Godišnjak 48, pp. 41–58.

© Autorii, 2026. Publicat de Cambridge University Press în numele Antiquity Publications Ltd, sub licență Creative Commons Attribution 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by/4.0/). Traducerea în limba română aparține redacției Fără Baliverne; figurile, tabelul și materialul suplimentar sunt la adresa originală.