13 veri la rând au măsurat aceleași prăjini pe un ghețar din Groenlanda. Lipsesc 8 metri de apă — și jumătate din accelerare nu e topire.

Lucrarea „Surface mass balance and ice dynamics of Qaanaaq Ice Cap, northwestern Greenland (Kalaallit Nunaat), from 2012 to 2025” a apărut în Journal of Glaciology (vol. 72, e71), online din 18 iunie 2026, cu licență Creative Commons BY 4.0. Autori: Takuro Imazu, Shin Sugiyama, Kaho Watanabe, Ken Kondo și Shun Tsutaki, de la Institutul de Științe ale Temperaturilor Joase al Universității Hokkaido. Finanțare: proiectele arctice ale ministerului japonez al educației (GRENE, ArCS, ArCS II, ArCS-3) și JSPS. În 2020 și 2021, când pandemia a oprit deplasările, prăjinile au fost citite de K. Langley, A. M. U. Gierisch și de localnici groenlandezi.

Metoda, la firul ierbii: șase prăjini de aluminiu (Q1201–Q1206), băgate în gheață cu un burghiu electric Makita și un sfredel Kovacs, citite la sfârșit de iulie sau început de august — cât a ieșit prăjina din gheață e cât s-a topit; unde e zăpadă, se cântărește un eșantion de 100 cm³. Densități: 917 kg/m³ gheață, 1.000 apă. Pe fiecare prăjină se montează o antenă GNSS ~30 de minute, cu o stație de referință în satul Qaanaaq, la 2,5–7,5 km: precizie de 8 mm pe orizontală, 21 mm pe verticală. Profilul suprafeței: 280 de puncte pe linia centrală, măsurate în iulie 2012, august 2019 și august 2025, regăsite cu un Garmin de mână. Stația meteo SIGMA-B, la 944 m, dă temperatura și zăpada.

Cifrele: bilanțul de masă pe toată calota, 2012–2025, −8,01 ± 0,22 m echivalent apă (−0,62 pe an); pe ghețarul Qaanaaq, −5,43 ± 0,38. Anii variază enorm: de la −1,02 m (2014/15) la +0,23 m (2017/18). Pierderea din 2020–2025 e cu 19% mai mare decât cea din 2012–2020. La prăjina cea mai de jos se topesc 1,59 m de apă pe an; la a doua, 1,77 — mai mult decât la prima, probabil din cauza microbilor glaciari care înnegresc gheața. Linia de echilibru (unde topirea egalează acumularea) e la 926 m și urcă cu ~48 m pe deceniu. Suprafața: −8,7 m în medie pe traseu, de la −20,5 m la 258 m altitudine la −0,7 m la 988 m; rata de coborâre a crescut de la −0,69 m/an (2012–19) la −0,81 (2019–25).

Partea care nu e topire: viteza anuală a gheții la cele patru prăjini de jos a scăzut cu 64%, 17%, 12% și 8% din 2012 în 2025, iar sus n-a schimbat nimic. Gheața curge de sus în jos și „iese” la suprafață în zona de topire (viteză de emergență, până la 0,94 m/an); când curgerea încetinește, partea de jos primește mai puțină gheață. Sub 500 m, emergența a scăzut cu 0,10 m/an între cele două perioade și topirea a crescut cu 0,11 m/an — de aici „~50% din accelerarea subțierii după 2019 se datorează dinamicii gheții”. Sus, peste 800 m, e invers: curgerea mai lentă a compensat topirea mai mare și suprafața aproape n-a mai coborât. Bilanțul e de cinci ori mai sensibil la temperatura verii decât la zăpadă: −0,35 m apă pe an la +1 °C; +10% zăpadă compensează doar 14% din asta.